era rece. aveam doar o pătură și o ceașcă. „mă culcasem lângă glasul tău și te iubeam”. dar în dimineața aceea, știam sigur că glasul tău citea ca de pe un prompter de pe retina mea, cu pauze de respirații scurte și calde. te-ai apropiat să vezi mai bine. și mai aproape, din ce în ce mai aproape, până când mi s-au aburit ferestrele și am început să văd în ceață. genele mele erau disperate, iar în clipa în care am deschis și eu gura, mi-ai strâns mâna în pumn. și am pornit amândoi așa, pe drum, fără să vedem unde mergem.
dacă n-am fi fost atât de fragili, nu ne-ar fi luat vântul.