Șopotește glasul toamnei,
Prin via îmbelșugată,
Vântul prinde trena doamnei,
Și obraznic, vâââj! o saltă.

Trece câmpul în rugină,
Călcând buruieni muiate,
Necăjită-i o sulfină,
Că-și pierdu frunzele toate.

Tuși sec o mătrăgună,
Cică prinse o răceală.
Măsălarița își sună
Șapte toamne-n buimăceală!

Din salcâmul singuratic,
Ce-și scălda frunza-n aramă,
Croncănea un corb tomnatic,
Anunțând ploi ca o dramă.

-Hapciu! strănută o nucă
Când coaja o părăsise,
Și căzu de sus, năucă,
Și sub brusturi năvălise.

Încărcat cu frunze moarte,
Râul șerpuind agale,
Simțind toamna rece, foarte,
O stropi din cap în poale!