dimineață
nu știu dacă visul s-a prelungit până aici
unde începe orașul

toate lucrurile sunt cum le știam
doar oamenii
oamenii pe stradă
deveniseră enormi
atât de enormi
încât nu mai reușeau să folosească
lucrurile
rămase mici
exagerat de mici

singura chestie încă sferică
era universul
în rest
toate corpurile cerești se făcuseră cubice
Luna părea un cub de zahăr
gata să cadă în calea laptelui
iar razele Soarelui cubic coborau
paralelipipedic
și la atingerea
cu nisipul
cu pietrele
sunau tânguit

toate cuburile erau intacte
colțurile lor așteptau un gest
și nimeni
nimeni nu-l crezuse până acum
pe marele blond -
cel mai mare poet în moarte
căruia unii
din obișnuință
îi mai spun bună dimineața Nichita
/
nu mă aude nimeni
deși îmi pare un tunet vocea
tot întrebând în stânga și-n dreapta dacă
m-am trezit sau
am nimerit aiurea
în ziua greșită