el a pus o așchie de lemn
în pământ
și a așteptat câteva amurguri
să răsară
copacul viselor pe care le-a uitat
a deschis o filă nouă
și a început să aștearnă
povești pe care nu le gândea
curgeau sau creșteau simplu
în vârful degetelor
furișându-și formele răscrucile
și din toate
s-a născut propria-i cruce

cineva a călcat-o în picioare
el a plâns până când
ca o arcă l-a prins și pe cel
care tălpile și le-a așezat pe cruce
și pe toți aceia care
l-au citit respirându-i
sufletul în plin zbor

el era o pasăre a nopții
cu pana prinsă
în vârful degetelor de iarbă

din el creșteau pajiști nesfârșite
pe care le păstra demult
în arca aceea pe care
nimeni nu o uită toți o ignoră

el o numea prietenie
ei o numeau coajă de nucă
și o loveau cu pietrele necunoașterii
așteptând povești din
ochii inima singurătatea și tăcerile lui
risipite pe banca de piatră a orbilor

el năștea mereu alte arce pe care
le ascundea timid
într-un chivot plin de iubire
visa împărtășania ca pe o bucurie
a eliberării darului
pe care-l primise demult

Anne Marie Bejliu, 15 octombrie 2016