își poartă omul soarta sub timp umplând nacela
ci miere-i e cuvântul, la bine de-l strunește
cu albe începuturi în foaie de-l hrănește
și-mpiedicând nimicul ferice-i omu-acela.
penița zice multe, alege dintre toate
ce e frumos la Domnul, să-ți dea lumini de zbor
opreliștea fiirii din mine miez nu scoate
când dintre vise multe în lume mă cobor.
în lenea dimineții e mult necuvântat,
te cheamă să-i dai pieptul, din noapte-n inaniții
în formă naturală e Dumnezeu pictat
acolo, în odaie, de lume-n interstiții.
la pieptul dezlegării mocnește-un pui de rugă
pândind o clipă-n care la Dumnezeu să fugă