Noaptea stinge focul cu apele întunericului
vărsate din cer
pământul își întoarce fața brăzdată de riduri
chiar dacă e bolnav de așteptare
rădăcinile fug în adânc
dar nu se lasă amețite
se aude pulsul inimii
cum urcă la suprafață seva.

Nu-mi văd aripile
de pasăre
și tânjesc cu ochii ațintiți
la un zbor care spintecă norii.

Când o să revin îți las cuvintele
pe hârtie
să-mi păstrezi fiorul vieții
în memorie.