Cât încă îți mai iei din timp să privești mersul de furnică,
să te gândești că are gând, c-o vezi cum cercetează glod,
cum din atingeri schimbă mers, nu pare c-ar avea vreo frică
să te atingă, un uriaș, să te parcurgă ca pe-un pod
și să se piardă apoi în iarbă, departe, fără a-și pierde casă...
rămânând răstignit pe sol, pierdut așa, parcă-ntr-o doară,
doar contemplând deasupra cer, prun cu-a păianjenului plasă,
tot ascultând, uitat de sine, triluri mai scumpe de-o vioară...
să știi că n-ai pierdut din tine, din tot ce ți-au transmis strămoși,
cei care n-au avut vreo carte, care-au iubit pământ, furnici,
ce munceau mult, plini de sudoare și se îmbrăcau în alb, frumoși,
pentru la slujbă, sărbătoare... cei ce trăiau demult pe aici
și ți-au lăsat și ochi și gene și inimă, să fii sensibil
și trup, să te faci scut de țară și minte, din aceea pură,
să știi salut, să dai binețe și la vecin, străini... teribil
de dârz să fii-n iubiri, de tot, de-ai tăi, de patrie, natură...

... poți să te scoli de la pământ, poți vieții să mai dai o tură!
13.05.2014