ascuns în sistolele devenite albe
poetul își deapănă idilele avute...
mai o ocheadă aruncată peste lumea ei plină de doruri
mai un zâmbet agățat de umbrele lui visătoare

și ca să nu se mistuie de atâta așteptare
își ia ca reper
mereu în zilele ploioase
ultima amintire lichidă
promisiunea întoarcerii
gândului ei rătăcitor
la gândul lui risipitor