Vâslea prin gânduri spre un țărm,
nu se vedea niciun oraș.

Vroia să vadă lumini, aripi de lumini,
dar nu se zărea nici măcar o pasătre,
pesemne în acea noapte se odihneau și îngerii
și-a strâns toate visele din memorie,
apoi a pornit prin pustiul așteptării.

Nisip nu era, era adunat în clepsidre
rânduite să fie întoarse pe rând,
semne ciudate ce nu puteau fi descifrate
se conturau la orizont,
lumea părea din alt spațiu pedepsit pentru indolență,
dar nicio teamă nu odihnea prin trup
doar dorința unui popas pentru somn.

A dormit în cochilia unei cetăți uitate
undeva lângă un munte de speranțe
unde n-a simțit nicio mângâiere,
doar boarea caldă a unui vânt
chinuit de spasme și îndoieli,
dar Dumnezeul său era cu sine
și după miezul nopții simțea că învie
așa că niciun chin nu a fost deajuns
și a înviat.