spre zări sunt răni pe nor, nevindecate
ca sânge picurând în flori, potire
ce-n zori le sorbi, ofrandă spre șoptire,
auz al mângâierii fermecate.

opresc secunda aștrii, în rotire
de drag făpturii tale delicate
și stai în perne neînduplecate
să îți aducă tihna ta cinstire.

și eu în mine ticluiesc răgazul
mai ucigând o lebădă, să-mi cânte,
să dănțuiască-n ochii noștri hazul.

uitate sunt luminile înfrânte,
în înviere ne robim extazul,
spre ceruri duhul nostru să se-avânte.