E cerul parcă mai zgârcit,
Îngerii-s triști ca niciodată,
Cuvântu-mi umblă năucit
Pe calea încă-nsângerată.

Începi, iubire, să mă-ngâni
Și setea mi-o împărtășești,
La umbra singurei fântâni,
Cu-aceeași gură de povești.

A înflorit și-n tine timpul,
Secundele fac cuib pe gene,
Nepăsătoare-ți vinde chipul
Pe prispa unei morți eterne.

Neblestemat încă de îngeri
Și nesfințit de-o apă sfântă,
Ca un buchet imens de plângeri
Mă duc să născocesc o nuntă.

Dar rătăcit prin goliciune,
Visez, dar fără a mă frânge,
Că-mi ești eterna slăbiciune,
Într-un izvor ce nu se plânge.

Și-ncepe-n scris o aventură,
Pe-al cerului etern balcon,
Eu, doar cu sufletul la gură,
Tu, lăcrămioară de ozon