Păsările din mine întotdeauna au o aripă lipsă
Se sprijină de visurile mele pentru a nu avea zborul îngreunat
Le duc în spate până la prima întâlnire cu aerul
Și apoi le las planând peste cuvinte

Uneori mai cad și se zdrobesc prin livezi
Din sângele lor cald ies flori
Chiar ieri am văzut rochițele rândunicii
Pe locul unde mai deunăzi erau plantate reverberații de îngeri înmuguriți

Simt un fel de greutate când pășesc
Trebuie să mă sprijin cu gândul de o ciocârlie uriașă
Să mă ducă ea în spinare o perioadă
Până mă deprind cu zborul lăuntric
Să ies teafăr din labirintul acestei lumi
Să eliberez din suflet aripile captive
Și să reîntregesc visul de a atinge cerurile