Livezile satului meu părăsite și azi mă iubesc,
cărările știute abia se mai disting
le-au năpădit ierburile și singurătatea,
oamenii locului tot mai puțini
poartă timpul pe umeri și-i atât de greu
că nu se mai îndepărtează de casă.

Mă scutur de toate nostalgiile copilăriei,
împart cu grije cuvintele din gânduri
și mă las purtat de amintiri,
dragostea mă poartă de mână și merg mai departe
pe măguri și prin pădurile de vis,
păsările mă cheamă-n cântec
prin viile cu strugurii copți
ce s-au pierdut în veșnicie.

Când simt că sătenii rămași mă recunosc,
mă încarc de bucurie și prind aripi
ce fac piruete prin aerul tăcerii,
numai cu sufletul și ochii din cuvintele strânse
privesc stelele aflate în același loc
în care le-am lăsat pe acoperișul veacului trecut.