Mă tot cobor și urc în vers
pe pagini vechi într-un caiet,
de parcă totul mi s-a șters,
de parcă totu’-i desuiet.

Mereu citesc câte-o carte
în care lumea-i nebună,
parcă totul ne desparte,
parcă totul ne-mpreună.

Mă-ncerc cu sufletu-ntărit,
simt ce pot în scris a spune,
de parcă totu'-a răsărit,
de parcă totu'-ar apune.

Nu mă mai las pân’o să pier
adânc să caut în cuvânt,
de ce-i viață veșnică-n cer,
și moarte sumbră în pământ.

Într-un târziu fără răspuns
las pe seama că-i lumește,
de parcă totu-i nepătruns,
de parcă harul lipsește.