dă-mi doamne ce n-ai mai dat nimănui
nu nu bogăție fiindcă asta nu are măsură
și se supără amicul protagoras pe mine
de-mi dai mai vreau și iar mai vreau și iar
putere de-mi dai mereu va fi unul mai ca mine
nu-mi da frumusețe că oricum e atât de trecătoare
chestia cu înțelepciunea e atât de relativă
la ce s-o raportezi când nimenea nu știe ce e adevărul

dă-mi doamne ce n-ai dat nimănui
împacă-mă cu mine și redă-mă sinelui meu
să scap de griji și de atâtea insomnii
bietul în clipa aia sublimă de pe urmă să nu fie singur
cu mine-i simplu m-or ospăta atâția carnivori
vreau la plecare să-l văd de are o lacrimă în ochi
dar mai ales iertat să fiu dacă își ia la revedere