cînd totul e atît de simplu,
vîntul stărnit de copaci și ierburi care ne vor ploaia,
luna rotocol în orbită spre care marea înalță valuri,
înghițitorul de flăcări de la circul cu corturi care
ne învață să respirăm,
sînii grei de lapte ai mamei, care cheamă plînsul pruncului,

cînd am fost eu ca și voi, doar o diferență la limită
între rațiunea de a fi și credința că ar fi mai bine
ceea ce îmi lipsește

iertare oameni buni,
chiar numai pe degetele mîinilor puteți număra
dățile în care m-am trezit
că mi-era frig și nu aveam nici un cearceaf pe picioare
că mi-era foame și nu aveam nici un pahar cu apă
inutilă agonie cu lacrimi vii,
inutilă iubire de viață cu soare în suflet
inutilă beție a simțurilor rănite

cînd totul e atît de simplu și frumos,
și am învățat toate lecțiile de mult,
nu pot răspunde celor puțini care mă întreabă
că îmi pare rău că astăzi e o zi al cărei nume îl știm cu toții,
așa că nu mai întrebați