în fiece dimineață
dau la o parte un munte
nu-mi permit spaima învăț
să respir în golul uriașului
din amintirea pașilor fosilizați
în rând cu șopârlele
cu igrasia ploilor încătușate
cu toate strigătele sugrumate îndreptându-și siluetele
asemenea bătrânilor încăpățânați
să privească cerul încă o dată... încă o dată...
imediat acolo sub călcâie
sub dimineață
se naște infinitezimal trupul
dâra nevăzută de voce
pe care o adulmecă vulturii
orgasmic își amână
orice apropiere
cum e să trăiești cum e să trăiești astfel!?

se face mai
îmi crestez încă o coastă
să las loc durerii acesteia
nimeni nu știe cum
odată cu prea-mult-verdele
țipătul sparge totul
și tac
o stradă perfect terminându-se:
prinde-mă de mână!