Noaptea alunecă-n diminețile iadului
și întunericul îi face loc,
pe ape numai morile părăsite se frământă
chiar dacă macină doar timpul
și drumul s-a pierdut în bălării
lângă o cruce unde a murit ultimul morar.

Aproape mi-e teamă de ce se vorbește prin sat,
ocolesc gândurile și le alung
pe maluri surpate-n amintiri.
Ochii mă-nșală, umbrele locului cresc,
sângele îmi îngheață-n vene,
subconștientul mă pipăie pe trup
cu transpirații reci.

Când o să mă întorc voi fi altul,
poate voi scrie
cum s-a schimbat totul pe râu
iar oamenii îl trec pe un pod
de vise moarte.