Nu-i vina toamnei că în mine-o coarnă
Își crește aguridele și umbra:
Acritul dor de vara ce sucumbă
Și spaima neputințelor din iarnă.

Ce dacă-un soare încă se preumblă
Domol pe cer și peste lucruri toarnă
Aur topit? ce nu se mai întoarnă
Și ce va fi, îi dau o morgă sumbră.

Între greșeli și ispășirea mută
E-alee-n parc cu frunze rui și ghimpi;
Când se dărâmă ultima redută

Și tot ce am mi se măsoară-n timp,
Nici somnul, nici beția nu ajută...
Toamna-i sentință, nu un anotimp!