În noaptea de Bobotează
am plămădit cu palma pămîntul din valea secată
și am clădit o corabie.
Stăteam în nisip și așteptam să urce apa printre cetățile din lut,
acolo unde îmi lăsam semn moale tălpile de copil,
unde erau tainițe și turnuri sfărîmate.
Pămîntul era galben cum e soarele și eu rîdeam ca o apucată.
Pe-acolo nu trecuse nimeni în afara coasei străbunilor demult
și totul era uscat.

Dimineața m-am trezit însetată și am plecat la drum.

Pe ușa tramvaiului 21 un biet nebun
și-a lăsat inima zgîriată pentru oamenii triști, aglomerați,
care se prind de bare reci, care se închină la biserici,
care caută lumina lină în sticle cu aghiazmă.
Inima lui era doar un pic mai mare.