La miezul vechi de prin genuni apare
fantoma stihului, eternul pufăr
ce sprijină poemele din cufăr
o faptă de lumină să prepare.

Cuvânt dansa-n hârtii ca-n albul nufăr
și fruct de slovă jar de abur pare
în clipă de lumesc să mă separe
dar mă ascund, că-n lut prea lesne sufăr.

Te strig, Mihai, mi-e sete de Luceafăr
ci nu cadențe sfârtecând în carne
și plumb topit pe liniște să toarne,
mi-e dor de versul ce te ține teafăr.

Și-n sferă dulce, fără leziuni,
a curge-n miezul vechi de prin genuni...