Scara avea trepte de aer
urcai pe ea până în iatacul lui Dumnezeu
El îți așeza pe masă merindele trupului Său,
te găzduia peste noapte,
vorbeai în somn despre oameni albaștri
acei cu piele de senin,
cu mersul lacrimii lin pe căi de obraji
oamenii albaștri udau cu slovă perne de hârtie
Dumnezeu le așeza pe buze sărutul
ca pe o avuție a iubirii

Scara se sprijinea de rugăciune,
acest abur emanat de Credință
suind din piepturi către portița de la Rai
Dumnezeu doarme, îi zicea îngerul cu pricina
și Scara se prăbușea peste oamenii albaștri

oamenii albaștri își adunau de pe jos măruntaiele
din ele ieșeau fluturii dragostei de eternitate,
de învecire prin cuvânt
literele dănțuiau în morminte scriitoricești
să bea suculența stârvului întru
memoria cernelii pe hârtie

Scara ne-o ducem toți în spinare
uneori mai evadăm pe-acolo până la Dumnezeu
dacă-i acasă ori nu doarme