Încerc să șterg smoala de sub unghii,
Dar nu pot
A rămas înfiptă în carne
De când mi-am săpat drumul uitării,
Mulțimile de pe străzi își târăsc inimile ostenite ca-ntr-o zi de luni
Doar eu stau și privesc în golul dintre spațiile rămase
Inspir durerea ce plutește-n aer,
Sensul vieții a rămas la ușa-nchisa din dosul casei bunicii
Aș vrea să mă-ntorc să verific zăvorul
Dar cheia zace cu ea în mormânt,
O ține în buzunarul de la sorțul ei preferat
În care îmi făcea plăcinte cu mere duminicile lungi de vara…

O reverie caldă mă leagănă ușor
Simt cum cerul se deschide și îmi zâmbește,
Lumina topește zăpezile rămase în umbrele greu de pătruns
Fac primii păși pe care-i simt
Și ajung cu o trudă silită ce mă apăsa spre un nou început
Spre ziua de marți.