mi-ai scris supărată.

de când ți-am văzut umbra pe zidul
slab luminat
puneam urechea să știu ce vorbea mobila
fojgăind precum pădurea de brazi din care trăiam
la îndemnul dorinței de-a face un cuib nevoilor noastre.

am devenit sedentar ceea ce însemna mai puțin timp,
proteine și vin;
îmi închipuiam soldații când vedeau fumul
din hornul crăpat
de
ghearele păsărilor
au ars încontinuu așteptând să mă-ntorc
potrivit cuvântului tău
nicio victorie nu este mai plăcută decât înfrângerea
morții
pe timp de război
mi-ai propus
să ne protejăm punctele cardinale.

altfel spus nu am uitat niciodată
atunci când civilii nu ne-au mai fost de folos
să ne educăm conștiința:
am luat o decizie
căutam ceva să ne-arate ieșirea
punctele roșii însemna că acele case nu mai există
deși credeam că doar le-a mutat cineva
de teama sfârșitului
mi-am amintit când umblam cu pantofii descheiați
la șiret
cu pălăria caraghioasă pe ochi
învârteam un breloc cu cheile mașinii
așteptând antiaeriana să gonească lumea de
pe străzi
ne simțeam bine
singuri
luam loc la masa de lângă orchestră comandam
șampanie și caviar plus alte nimicuri din bucătăria franceză.

am fost un exemplu pentru cei care nu credeau în destin
generația noastră a însemnat mai mult decât
un proces intentat divinității
cei mai mulți au lăsat impresia că omul poate
să moară de o mie de ori dar a o mie una oară va găsi
puterea să învie.

în tot acest timp te ținusem de mână.

a urmat fotografia cu grupul.