Cu glas alunecă, în veșted timp de iarnă,
Pastele mlădioase pe umerii tăi goi,
Și cântă-n clape-adânci toți fluturii cei moi,
Magia dezghețând un psalm din foi de marnă.

Diamantine vrăji aprind mătăsuri albe;
Un paradis plutește topind în firi năpaste,
Și șerpuie idila adânc în gene-albastre,
Când îți arunci prihana-n duioasele silabe.

Ne-am înecat tăcerea în lanul alb de nea
Și picură-n șoptiri vibrări din gene ude,
Amurgul iernii doare-n genuni de catifea

Și-n părul său de valuri, o taină se ascunde,
Cu degetele moi, subțire, un glas cânta,
Vibrând în inimă, pe chipul ce surâde!