Draperiile erau încă trase și lumina se furișa ca o fată virgină
Care fuge de-acasă fără nicio șansă s-o oprești din drumul ei

Se lumina, se lumina într-un fel fără judecată, fără coerență
Și cât aș fi vrut să țin piept, cât aș fi încercat cu mâna să văd
Dacă arde sau nu, m-am lipit de fruntea ta ca de-o cale ferată

La fel de inevitabil, am luat puține lucruri cu mine ca atunci
Când plec în vacanță pe nepregătite și arunc în valiză strictul necesar
Aproape fără să gândesc. Iar eu de-acum eram placată cu tine

Nu aveam nevoie de haine, farduri, bijuterii, pielea-mi strălucea
Ca în zilele când marea în bătaia soarelui parea un corp de femeie
Și tu te aruncai nebunește când într-una, când într-alta și mereu
Întrebai când ieșeai: Azi în cine am înotat?

Iar eu nu puteam să-ți redau în cuvinte lipsa oxigenului, pur și simplu
Cât aș fi căutat în dicționare nu găseam decât o marea adâncime
Sinonimă cu moartea, mă prefăceam că totul e bine și zâmbeam
Fără nicio judecată ca o fată virgină care fuge de-acasă

Îți amintești astă vară?
După ce ai plecat urmele pașilor tăi răsunau ca niște clopote
Pe timp de holeră, de-atunci nimeni nu se mai apropie de mine