Când a-ntuneric plânge-n om secundă
ce-n gânduri existența îi veghează
tu urci spre cer din stele pe o rază
rostogolindu-ți lacrima rotundă.

Îți e privirea de altar și trează
îți este rugăciunea-n clipei undă
a curge, piatra morții s-o ascundă,
clepsidra încă să nu știe oază.

Când însă-i a crepuscul cărnii printre
coșciuguri neființe ce-și ascut
îmi pare-n umbre înger nenăscut
în sacrul zar a liniște să intre.

Tăcerile în sânge m-au orbit,
doar duhul meu aleargă-n infinit...