ninge atât de frumos,
încât nimeni nu poate să-mi facă vreun rău.

după somnul ce-a ținut luni întregi,
credeam că înnebunesc
precum cei mai buni dintre oameni.

doctorul îmi arată un punct: definește
normalul,
după mintea mea,
în mâini potrivite
lutul ia forme umane.

am văzut munți de pământ scoși
din pieptul copacilor, nenumărate noduri cu suflet
se rugau pentru blândețe și apă,

din tăișul cuvintelor, mi-am făcut coarne de plug
în apărarea iubirii.

bunicul,
din ce în ce mai puțin,
stătea pe un pat lângă sobă,
îi curgea dintr-un picior, bunica plecase,
mama năștea și nu voia singură,
privea către ușă,
din pântecul ei am promis să nu uit
moartea în locul
plin
de lumină,

încercam să-l trezesc
ca pe un om pe care nu-l poți atinge
cu mâna.