atunci când simt că exist
neființa plutește la un pas de mine
mă mai gândesc la tine uneori,
dar știu că e doar un joc al minții plictiste
și tu dispari în zori apoi,
rămâne doar momentul de acum
ce e mai mult decât iubire
e infinitul redus la o privire,
eternul unei mângâieri,
bucuria veșnică prinsă într-un surâs,
e fericire pură desprinsă dintr-un sărut
dintr-o blândă atingere, alinată cu dor
dintr-o simplă șoaptă surpinsă-n zbor.

acolo unde iubirea nu se mai ascunde,
acolo unde lacrimi nu mai plâng
am ajuns și eu, chiar am ajuns!
după țări și mări ce am străpuns,
credeam că ceruri fară capăt tot parcurg
în semiîntuneric,
în fugă ocolind demiurgul
să caut cunoscutul pe jumătate înțeles,
să caut întregul ce în mine se afla,
să caut prezentul crezând în viitor,
să caut trecutul altul decât cel trăit.

ca să le aflu apoi pe meleaguri străine
unde n-am cunoscut nici om,
nici soare, doar viscol și ploi
ce au șters scoarța înnegrită
purtată de norii suferinței imaginare,
de drame frivole făurite de lene și rutină

curcubeul veșnic l-am surprins într-un moft profan
cu jumătate de zâmbet de vânt suflat,
lângă o cascadă uitată pe meleaguri virgine
aflată acum doar de mine.