În liniștea asta eternă
ce curge ca un mir
din sicriul meu,
mă sufoc în propria mea conștiință
care mă judecă după criterii
dureros de pure.
Mă doare potențialul meu neîmplinit
dar mai ales,
că nu am iubit suficient viața...

Mă doare că n-am trăit prezentul,
am fost o undă oscilatorie
între două limite:
trăirea într-un viitor ideal
și retrăirea obsesivă a trecutului,
ce otravă!

Dacă n-ar fi fost timpul
prin care să-mi exprim existența,
cum oare aș măsura trecerea mea
în acestă lume?
Prin urmele acelea mărunte
ale pașilor mei temători,
sângerânzi în țărâna Golgotei?
Nu există liniște în gândul acesta rece,
nici măcar alinarea că am parcurs drumul
dificil, unisens,
care duce undeva...
aduce spre singura certitudine a vieții - mortea.

Ce greu este acum pământul
deasupra mea
și hămesit...
si cum se mai amestecă el cu pământul meu,
luându-și înapoi tot ce mi-a dat vreodată:
trup din țărână am fost
și țărână din trup mă prefac.

Ce crini frumoși mi-au crescut!
în parfumul lor alb de mireasă
mă descompune gândul
că niciodată
nu le-am acordat atâta iubire
ca acum,
când își iau seva din burta mormântului meu,
acolo unde stau înfipți
ca niște țărușe ale biruinței
în inima unui strigoi
care a bântuit cândva pământul.

Rar,
cripta mea putrezită
zgârie ochiul câte unui trecător grăbit.
În trecerea sa se oprește o clipă
și holbându-se indiferent,
citește niște cifre,
cifrele mele,
un interval rece, acoperit cu ceară veche,
lipsit de prefață,
lipsit de concluzie,
același epitaf îngroșat cu vopsea neagră
care ține bine la timp și la murdăreală:
'odihnă veșnică!'