Prin noi înflorea melancolia,
crizantemele de toamnă a lumii.
Acele ceasului
la douăsprezece și jumătate
sau șase fix... Coloana infinitului
ne privea fără chip,
poate un naos vertical?
O mare înălțare de martiri
ori o cascadă de sacrificii,
captivi între războiul împăraților
cu războiul indivizilor
cu războiul sufletelor întru eternitate.
Am tras un bumb în zid
să las semn de lacrimă metalică,
grosolană și rece.
Acolo am vrut să scriu despre capătul
omului nou.
Primul pas afară din eon,
din marea criză a spiritului meu
martor și torturat
într-o mulțime de spectatori
saturnini,
amețiți cu tării scumpe ca prohibiția din America
sau din simțul comun...

La flori, ce să vezi(?), puzderie
de albine triste coborau
parcă din norii de vată ai minții
înlăcrimate și uitucă,
coborâți să aducă negură
cât să le priească melancolicilor,
deși pulsul sangvin ne călărea
încă de la început,
încă din lacul învierii noastre
din rărunchi...

Colac peste pupăză, un polițist
a scos fiola acestei lumi
să suflăm în ea,
pentru a ne descoperi morbul
și incompetența câmpului de flori care creștea din noi.
Am văzut atunci cum m-au descoperit,
cum au găsit amprenta mea pe trăgaci,
cum au cules bumbul într-o punguță
apoi s-au tăinuit.
S-au depărtat zbierând către cer
un fel de nuncă de cocos

Ce să vezi atunci că tăria parfumului
tern și melancolic
a îndurerat încă și aldehida
care își strânse la piept spaima mea,
scoase o ceșcuță de ceai
din porțelan fin, alb, smălțuit
apoi din niște frunze ofilite
și-a turnat ceaiul înmiresmat
agitând elegant
și oftând...