Amândoi prin odăile triste ale nopții
stăm pe movul canapelelor, ori pe albastru
ca niște călători într-o gară fără rost
pentru care trenul a trecut încă decuseară.
ÃŽntunericul se pierde sub palmele tale
și dorești să-mi mângâi somnul cu vorbe șoptite
al cărui înțeles nu-l mai deslușesc.
Cohorte de insecte se plimbă pe la geam
și nu văd nimic doar câte o ușoară lovitură
de amețire și îndoială fără rezultate.
Nu găsesc nici un sens pentru ce facem
și tu obosită de atâta statornicie cauți răspunsuri
sau ceva ca să justifice plecările nefăcute
ori privitul printre turnurile cândva de pază
spre niște cotropitori care nu mai vin.
Lângă ele scuare de flori cu asfalt pe fundul șanțurilor de apărare
mai departe zidurile înalte și groase
cu aduceri amintie și dragostea necesară,
cu somnul incendiat de visuri adolescentine.
Dimineața cade din copaci și-n cântece medievale
ne trezim să deschidem ferestrele zilei,
vom rămâne până la amiaza cu fluturi,
explorăm orașul vechi cu tunelurile sale,
coborâm și urcam prin pasaje cu scări
ca doi pelerini ce nu obosesc și se iubesc în voie.