Într-o noapte a minții golită de sens
își face jocul întunericul,
pe cerul ei aleargă norii de ploaie
și sosește o dimineață cețoasă.
Îmi pune în sipet o durere de oase
ce se târăște cum șarpele subțire
printre pietre de calcar tocite
pe un drum neumblat.
Pe el nimeni nu trece,
e o însingurare străină care apasă
tăcerea ca o frânghie cu nod.
Umerii lăsați de nu mai poți duce greul,
căzut în meditație simti capul amețit,
și te cuprinde un fel de teamă oarbă
pornită ca o fâlfâire de pasăre
pe neașteptate.
Mintea de acum plină de febră
e deschisă și luminată.