atunci sufletul tău făcuse
– cine ştie cât de inconştient
un ultim tur al realităţii
aşa ca un mic stăpân care vrea să se asigure
că a trecut pe acolo că a lăsat urme…

în maşina îngustă pe un peron al întunericului
lumini caraghioase mimau iluminarea
starea aceea de ieşire din increat

îmi încordam simţurile toată dragostea
să captez firicelul de viaţă ca o electrocutare trecând prin tine

şi încordarea mea ţi se părea stranie
într-o lume la fel de bizară în care parcă
nimeni nu cunoscuse vreodată eliberarea

în naivitatea mea aşa de domestică
mi-am închipuit o fracţiune de secundă prelungindu-se în infinit
că te doare că înainte de a te durea experimentezi paroxistic până la sânge
sentimentul atroce al absurdului al inutilului

dar tu plecai

asemenea cuiva foarte firesc ieşit
de sub incidenţa chestiilor telurice
de acum înainte aveai să priveşti stelar
în cuvinte şi gânduri de gheaţă

la fărâma mea de destin posedat
de lacrimi şi alte neputinţe
fără măcar să fac un efort
să înţeleg că totul ar putea fi


şi altfel.