A fost odată, demult, cândva
o mare artistă care recita
făcea din bici o nicovală
o poezie ca la școală.

Citea, citea mereu în oglindă
să nu se fâstâcească vreo clipă
dar zâmbetul și mâinile o ajutau
să ascundă adevărul ei în pripă
pe firul apei ea credea
că nimeni nu o înțelegea.

dar toți zâmbeau cam pe tăcute
spunând multe și nevrute.

dar în lipsa scenei s-a reprofilat
de-acuma scrie versuri fără gard
despre ce vede ea printre viteji
când, vai,
descoperă că sunt treji!