anotimpurile sunt evuri îngemănate cu noi

ne alunecă mereu primăvara din brațe, ca o iubită infidelă,
ne lasă dezbrăcați de noi înșine,
primăvara viselor noastre desperecheate,
primăvara ca o derivă a iubirilor neînțelese,

căci oamenii sunt măști colorate, viețile lor sunt frunzare
colorate, pârâuri cu ochii verzi sau căprui sau albaștri,
cu veșminte și piele colorate,
zburând de la un soare la altul,
mereu între răsărit și apus, duse de ape, duse pe pământ,
de vântul toamnei care adastă, fie la nord, fie la sud de tropice,
oamenii zboară și trec peste ape,
oamenii cântă și dansează, ca roiuri de frunze, puhoaie de culoare
cu care cineva a pictat lumea, ca un arhitect care cunoaște
toate artele și măsura, ingredientele puse corect în balanță

căci dacă e prea mult roșu sau alb pe pământ, atunci poate apare
ceva mai mult verde pe Amazon,
ceva mai multe curcubeie pe Niagara, ceva mai multă zăpadă
și nou-născuți cu obrajii ca piersica
și oamenii curg de la o latitudine la alta – mor și se nasc vii,
acolo unde e locul bun și curat,
pleacă să își găsească norocul, dar numai acolo unde îi primesc
pământul și cerul

vara flăcările cresc în noi și toamna ele ard în păduri
și se sparg alune, nuci și castane în frigul iernii,
pentru solstițiul celor singuri,
fiindcă iarna candela respiră lent și lumina coboară în tâmple,
iar soarele e aproape de noi, cu umbrele noastre foarte lungi,
noi, oamenii care au trecut dincolo de deriva continentelor
sau ghețarilor, cu vaste corăbii titanice sau turnuri de veghe înalte