Noiembrie, perlă pe cerul cenușiu,
treci din roșul călduț al zâmbetului de
octombrie, cu frunze ce cad în vârtejuri
lente din galaxiile copacilor,
când trupurile lor sunt dezvelite
și formele rămân dezbrăcate făpturi tăcute,
când iarăși pamântul își trimite brațele
golașe spre cer...
spre decembrie cel alb, ce barba-i
dezplitește stele din nouri, - fulguite clipe
așezate în straturi albe și moi, ca
mărturie a trecerii spre alt basm.
Noiembrie, te așezi liniștită în iarba verde,
ca o pecete la granița toamnei;
Golașă ar fi amintirea fără tine,
fără încăpățânarea ta, fără sacrele zile putrezitoare.
Amprentele tale colorează moale,
adâncind cărările din pașii trecători ai umbrelor,
în povestea umedă a șuvițelor morții ce înmoaie frunțile zilelor!