Și frumusețea asta trecătoare,
Pe care unii-o au sau o nutresc,
E câteodat-atât de-nșelătoare,
Căci după ea nebunii s-ofilesc.

Te-nvăluie în ea ca spuma mării,
Halucinații născute în deșert,
Când o găsești, pe calea desfătării,
Te-arunci năuc ca-n vis incert.

Când n-o pesezi, o vrei cu disperare,
Din ea să ai fărâmă de pigment,
Și uiți că frumusețea moare,
Se risipește-n zile, devine un fragment.

ÃŽn timp, frumosul chip se stinge
Cu anii ce te-ncarcă permanent.
Și-ntr-un final, doar sufletul distinge
Eterna frumusețe de una de moment.