E plin în jurul meu de oameni,
Dar eu nu văd decât siluete violet,
ÃŽn timp ce un copil, cu obrajii mult prea galbeni,
Trece strada ducând în brațe cutia unui vechi colet.

Afară burnițează, cu mici picături de plumb,
Însă cerul apasă peste umeri-mi fragili,
Cu o tăcere de mormânt,
Rănindu-mi fața ca o cunună de spini.

Îmi simt aripile cum se frâng
Așteptând ca lumea să fie mai bună.
Cred că sunt mult prea nebună,
Fiindcă cei din jur nu mă înțeleg.

Se lasă copleșiți de cenușa
A tot ce a fost frumos,
Urmărind un festival odios,
În care ei sunt controlați ca o păpușă.

Nu mai e nimic pur,
Nu mai e nimic glorios,
Din măreția ce a fost odată,
Nu a mai rămas decât un înveliș dur,
Dar gol pe dinăuntru totodată.

u e de ajuns că mint lumea din jur,
Se mai mint și pe sine
Și poartă pe față zâmbete sublime,
Vrând să arate că în viața lor e numai aur.

E atâta răutate în oamenii,
Atâtea suflete urât conturate,
Încât pe cei frumoși îi cred nebuni,
Zdrobindu-i sub atâtea păcate.

Stingheră, umblu cu inima prea plină,
Căutând un fir de lumină
Ce-n lume de curând s-a stins,
Îngropat sub țărâna fină,
A murit, a fost învins.

Am căutat bunătate în ochii lor,
Dar nu am văzut decât suflete moarte,
Uitându-se la mine că la un cerșetor.

În zadar încerc să ridic din ruină,
Blândețea lumii din trecut,
Fiindcă ei nu se mai închină
Decât la picioarele îngerului decăzut.
Mihai Ana Liliana (14.03.2020.)