mi-e dor de lucrurile nesemnificative
când nu există oglinzi sau rude să-și aducă aminte
când zilele trec la fel deși am căutat în fiecare spital
când mama mă face să râd
și moartea încheie o repriză mai slabă în jocul cu dorința
de supraviețuire

la fel cum femeile ies să vadă războiul
eu și inima mea din care nu se mai cunosc cicatricile-
sacul de box ce mi-a crescut în piept
odată cu anii târzii ai unei iubiri scăpate de zona materialului
mă îndeamnă să sper
astfel de clipe fac durerea suportabilă existența bisericii
o dovadă
că omul din cer n-a greșit

răzbunarea are dreptate ca mânia să fie păstrată
un idol între cărți ce înveselește casa
nu vreau să fiu cel care vă amintește de morți
de albumul cu pozele de crăciun, prima ninsoare din an
când familia se strânge în jurul unei căni de vin și așteaptă vibrațiile s-o izbăvească
de rău

cine scrie este un om care suferă de parcă ar fi pierdut un prieten
pierdere cauzată de mine-
un adam mai puternic și mai lipsit de căldură
decât orice manuscris în limba coptă

mi-ar plăcea ca acel om să nu uite
dacă i-a mai rămas pe lume cineva drag o să-l găsesc și o să-i dau foc
apoi o să-i pun creionul în mână o să-l duc afară să ne bucurăm
de lună să-i spun
în afară de ce pot atinge cu mâinile mele nu am nicio obligație
scrie

scrie
despre ziua aceea care se lipește de mine și până la sfârșit
îmi șoptește umed
în ureche
te-aș putea iubi
dacă nu ai trăi în această lume dezordonată
așa cum au lăsat-o dragostea și războiul