Sunt
un tonomat uman din care nu știi niciodată ce o să îți pice,
cu ce o să te alegi.

Dacă îmi zici de poezie, ce e aia,
nu mai știu,
văd doar urme de avioane pe cer care duc spre casă și nu ne iau și pe noi.

Ce iarnă stupidă,
fără zăpadă sau colindători,
doar aglomerări urbane ca un tsunami în formare,

un an cu vești proaste,
cu oameni dragi care își pierd din frumusețe și din spirit,

în care ne pierdem și noi,


și totuși uite cum luminăm împreună,
de parcă am avea
toate decorațiunile de sărbători înăuntru,
intestine pline cu globuri fosforescente,
organe electrice
și ochi frumoși de elfi așteptând cu nasul lipit de geam un colet de la amazon,
vreun poștaș cu chef de glume.