Nopți oarbe.
Întunericul e o plastilină maleabilă
ce s-a lipit de retină.
În beznă,
infinitul e mai aproape decât o sobă,
căldarea cu cenușă e doar o căldare cu cenușă,
abisul e cât pragul spre lume.

Lumina e o stare de
beatitudine
pe care mi-o amintesc ca pe gustul imuabil al laptelui matern.

Cioplesc, cioplesc în pereții întunericului
coloane, statui, castele, lumi, mese, scaune...
La ospățul nopții-
nimeni, doar ea, în zdrențele ei.

Pleoapele se zbat ca niște aripi
dornice de zbor.
Întunericul e un tren cu lignit ce șuieră.

Ceva a căzut...
E dalta cu care săpam în stânca nopții tuneluri.
De unde atâta întuneric!?
Apăs cu degetul minții pe boltă.
Mici fire de nisip ca niște
puncte
din alfabetul Braille- stelele.
Atârn de ele
ca de un fir al Ariadnei.