urlând spre cer
este semn că viața are sensul ei unic
norii șterg șuierul din plămâni cu
degete lungi, înmuiate în gri
însă ceafa mușcată ustură
și de aceea luna și ochii
se întâlnesc noaptea în puncte fixe
strălucind tăcut împreună

niciun zgomot nu sparge liniștea sub ferestre
doar lemnul pocnește în foc în timp ce
visele leagănă foșnind pruncii
prin blana de fiară zburlită
urechile simt cum sângele
se zbate firesc în inimi
cum pofta se urcă în colți
și deschide larg nările

nimeni nu știe de ce ne-îmblânzirea este
singura cărare spre sufletul haită
nici de ce foamea este un ritual cu emoții crude
fidela rănilor pulsând sub omăt

fiecare rânjet își caută sălbatec perechea
pentru ea, mereu flămând,
se ucide