//

ploaia nu s-a mai oprit.
ne-am înfășurat brațele în bandaje
și am plecat mai departe
pe drumurile umede ale orașului.

aveam pastilele în buzunar
în caz că anxietatea ne-ar fi oprit din mers.

printre blocurile gri ne-am simțit atât de singuri
încât am încetat să respirăm.

în geamurile mari ale clădirilor de afaceri
se izbeau păsările negre ale toamnei.

[ bătrânii, oamenii și copiii mergeau cu capetele în jos.
ca și cum sub asfalt s-ar fi aflat
ceva din ce nu găsiseră de-asupra lui.

doar noi mergeam cu ochii ațintiți în zare,
privind rețelele de cabluri prin care
circulau toate visele noastre.

inimile noastre erau tractoare care brăzdau
pământul negru dintr-o stepă
uitată.]

temerile noastre s-au adeverit.

orașul era plin de fantome care se lipiseră
de ziduri ca niște afișe colorate.

ne-am apropiat de una. era o fetiță a străzii
îmbrăcată într-o rochie roșie, murdară și mare.

a spus /
o aștept pe mama.

am învelit-o cu brațele noastre pline de bandaje
și i-am zis.

o să vină, într-o zi.

am scos o pastilă și i-am dat-o.
a luat-o și a zâmbit fericită.

dar știam că n-o să se mai întoarcă.

doar păsările negre se întorc. mereu, mereu și mereu.

ne-am uitat în jur și am văzut ca așa era.

eram în același oraș
cu blocurile lui triste
cu oamenii lui fără dumnezeu
cu străzile lui umede
si păsările care nu mai conteneau să
se izbească de geamuri.

acasă, ne-am așezat pe fotoliile noastre calde
și ne-am gândit la fericire.

ne-am amintit de fetița în roșu.

ne-a apărut în vise,
un coșmar în care se uita la noi cu ochii mari negri
și repeta.

sunt moartă. sunt moartă.

i-am promis un vis în care să fie vie și fericită.

visula venit / dar nu mai știam dacă era visul nostru sau al ei.

//

ploaia nu s-a mai oprit.
a plouat zile și zile în șir.

până a venit iarna.
atunci când a început să ningă
orașul s-a făcut alb și strălucitor.

era frumos și frig.

iar în mijlocul lui
stătea o fetiță în rochie roșie.

o fetiță fericită care
împărțea trecătorilor flori,
artificii și pastile mici, albe
ca niște fulgi de nea.