Cîtă liniște încape in orașul ăsta,
Doamne, habar n-am avut!

Trenurile nu mai trec leneșe
Prin gările sărace,
Ca niste vaci placide venite de la păscut,
Autobuzele nu mai huruie, îmbîcsit,
Pe străzile odinioară sufocate,
Nici vecinii nu se mai fac auziți!
Certurile lor zilnice sunt acum sotto voce,
Da, da! Jur!
Iar liftul,
Liftul alunecă în șoaptă
Prin hăul putrezit unde, cândva, am pierdut cheile casei.
Ușile nu se mai trîntesc,
Covoarele nu se mai bat în orele de liniște,
Parcă și bormașinile au căzut în dizgrație!

Frica unei morti iminente
Ne aduce la tăcerea aia contemplativă,
Care ne organizează visele și dorințele,
Care te fac să vrei să construiești
Iar,
Planuri pe termen lung.

Contemplăm, și-n timpul ăsta
Ne dăm seama că păsările cîntă,
Cîinii latră flămînzi la oamenii muți,
Pisicile se iubesc nerușinat la colț de bloc.
Abia acum!

Parcă aud și fluturii cum respiră!
Totul trăiește!
Dar noi, abia acum simțim, auzim, trăim!
Abia acum!

Câtă liniște incape in orașul ăsta!
De n-ar fi ambulanțele cu bocetele lor prelungi,
Înspăimîntătoare ca moartea,
Care să spargă la fiecare minut atîta frumusețe,
Aș crede că traiesc într o poveste!

Mie mi-e frică!
Pentru că e prea frumos ce aud.