a venit apoi o zi când m-am supărat pe retina comună a
oamenilor de pe internet,
interfața, ecranul, wallpaperul,
nu am mai suportat priveliștile cu oameni singuri
poeticele imagini la modă cu bănci goale toamna în parc
cu munți înalți fără țipenie de om
ori satele cu case goale, pădurile goale cât vezi cu ochii
muzeele fără vizitatori cu dâre de soare în loc de preș,
zăpezile care dor, capela însingurată între dealuri,
bărcile goale plutind, mamă, pe ape

ba chiar m-am supărat pe îndrăgostiții egoiști
împărțind singuri plaja mare,
singuri în lanul de grâu copt sau într-un automobil în deșert,
doamne…

cât m-a uscat la inimă să văd din acea zi, brusc
pozele cu bătrâni, artistice și cu efecte dozate de lumină
cu riduri adânci și un boț uscat de mămăligă pe colțul mesei
fără scaune,
oameni buni… !

natura mare și majestuoasă doare, frate,
cu toate dronele lor cu tot !
simțeam că nu pot privi de durere, de parcă eu aș fi fost
pierdută în câmpia nesățioasă și rece, preria goală și
chiar și bieții lei și tigri și cerbii singuri îmi răsuceau
sufletul ca pe o funie neunsă


abia dacă am respirat de angoasă,
abia dacă am acceptat pe desktop câteva picături de ploaie
artistice, mărețe și frumoase prin faptul că se atrag și se contopesc
sau vreun motiv floral sau geometric vesel șerpuind…
declar singurătatea res non grata :
unul a murit, trăiască multiplul !
vom deschide o epocă a fericirii, a sentimentelor normale,
ne vom privi între noi și vom reface pomii din rai cu multe păsări
și vom reface băncile din parc cu mulți copii
vom reface aerul sticlos cu muzică și dans,
orice creatură e singură, singură ca un copac spun unii
și totuși nu, noi nu, noi avem altfel de rădăcini