O larmă mare cuprinde curtea școlii,
e un vacarm spontan, necontrolat,
răsună-n zări precum furtuna mării,
purtând plăcerea jocului nevinovat.

Arena încropită-n centrul curții,
din fantezia micilor ștrengari,
captează prin scornirea minții,
conglomeratul galeriei de puștani.

Se agită mâini, se țopăie, se aude o chiuită,
bâjbâie Baba, se poticnește, o ia sughițul,
înșfacă-n gol, se-ntoarce când e fin lovită
și prinde, în delirul gloatei, deghicitul.

Îi pipăie obrazul sub droaia de priviri,
nasul, ochii, părul și tot îmbrăcatul,
rămâne încurcată, scobește-n amintiri,
spune ceva și-așteaptă rezultatul.

Și, cade voalul neputinței, dar e îngândurată,
dacă între timp e altul deghicitul?
Sau este el, doar îmbrăcarea-i e schimbată?
Ce-i? Adevăr, sau ea rămâne păcălitul!

O larma mare străbate țări și continente,
cutremure-n Pământ cu pasul controlat,
revarsă în mulțimi, ca bolile demente,
torente depresive prin jocul selectat.

E mare scena lumii, plină de activiști,
stăpânii media-printată, a tot ce e șoptit
și-a câte arată sticla prin turma de artiști
ce sflederesc noroade în scop de năucit.

Explozia de unde se împrăștie-n popor,
se-mbogățesc rețete cu știința-n preparate,
se-ntind capcane și chingile de zor,
să lege împricinați cu fapte deocheate.


Se agită zurbagii, țopăie cu chiuit,
ochii minții cad în vrie la al Oarbei pipăit,
latră-ntruna, plâng și râd nechibzuit,
așa cere făcătura la-ndreptarea din smintit.

Jocul Babei i-o clipită, farmec pentru viitor,
e naiv, lipsit de trucuri ca ai săi curați actori.
Jocul Oarbei i-o cernire, subversiv, provocator,
pune-n criptă taine multe și zănatici trecători.