Din izvorul tăcerii îmi șlefuiesc mormântul,
Din durerea soarelui, îmi iluminez pământul.
Și-mi tihnește a spera
C-o moarte astfel nu e rea...
O tăcere arzătoare
Mă cuprinde pân' la soare.

Timpul – infinitul static,
Căci toate-mi sunt azi doar himere,
Și – ah! – nu aș crede că-s ostatic –
În prezent găsesc avere:

Pe când în iluzii dulci materia
Spre apus ea m-a purtat,
Croșetat-am eu tăcerea
Dintr-un gând înseninat.

Din izvorul tăcerii îmi șlefuiesc mormântul,
Din durerea soarelui, îmi iluminez pământul–
Lungă moarte peste timp,
Al tăcerii anotimp;
O victorie a împlinirii
În izvorul cald al firii.