Cândva
Îngerii visau să devină oameni
Iar diavolii dumnezei.

O lume fără orbi în care
Lumina continuă să pipăie
Străpungând prin plumb norii.

Un alt acolo unde cerul devine
Ochii cu care este privit.

Un acolo, asemenea stelelor,
În care raze devin propriul gând.

Animale mâncătoare de foc și pământ
Ce vâslesc legate în funii și lanțuri
Prin stoluri de mări și cuvânt.

Mâini goale care din pântec de grâu
Smulg inima pâinii și apoi strâng
Din bobul copt al strugurelui
Lacrimi de vin spre a adăpa
Setea cu care marea bea
Apa fluviilor.

Cândva
Încă mai purtam
Comete risipite-n priviri.