FLORI DE TUTUN

Eu sunt o floare de tutun, de nimeni prețuită,
În miezul meu polen adun dar mierea nu-i cerută,
Din curcubeu mi-am luat culori tot așteptând albina,
Vin însă valuri de bondari și nori de viespi vuiesc,
Oricine-ar fi, le mulțumesc, căci mie-mi-e tot una,
Acesta este semn ceresc că lumii încă trebuiesc.

A fost cândva, în Bărăgan, mă legănam în lanuri,
Pe valuri verzi, din floarea mea, câmpii pudram cu lauri,
Cu mana mea se săturau mulțimi de viespi și de bondari,
Ce împlineau crânguri și lunci, copacii din pădure,
Toți plopii rânduiți pe drum, salcâmii rari, pândari...
Se scurg acum, curgând încet, în gând și-n amintire.

Răsar din ce în ce mai rar, semințe răscolite
Găsesc drum liber către soare din vreun cotlon uitat,
Și mă-nfior, atâtea minți, cât de schimonosite...
Nu înțeleg că dacă pier, albina n-are mult de stat....